Ce tara! Oricine ar pune un picior aici, va dori sa-l aseze si pe celalalt… Depasind insa sfera utopiilor sau, mai bland spus, a proiectiilor perfecte, nimic nu e neted si roz. E maro, necleios, umed si rece ca in poeziile lui Baudelaire. Sunt aici de relativ putin timp, dar asta nu ma impiedica sa ma pronunt atunci cand simt nevoia.
Relatia mea cu aceasta tara a inceput timid, cand universul meu se raporta la un areal restrans, in care punctele negre, imatur percepute, nu contau. Evolutia a fost grabita in scoala, cand istoria mi-a prezentat toate grozaviile conducatorilor drepti. Din vremurile acelea, anii ’90, cortexul mi-a trimis ochii spre pasajele din alte carti, in care se vorbea despre relatiile cu austroungarii, cu turcii, cu URSS-ul, cu nemtii, cu toate porcariile pe care a trebuit sa le suportam, fiind intr-o pozitie blestemata. Ca nu am fost niciodata pregatiti pentru nicio lupta. Ca a trebuit sa plecam capul si sa impartim averi ca sa beneficiem de pace. Ca am fost carpele tuturor. Ca nimeni nu si-a dorit cu adevarat sa ne faca tandari, sa ne cucereasca cu totul, pentru ca pur si simplu nu se merita.
?
