Povestea omului de pe corabie

A ajuns aici fara sa ceara asta. Dintr-odata, a aparut o noua proiectie a lumii in jurul unui punct. Matematic vorbind, punctul nici nu exista. El este punctul, imbogatit cu simturi, constiinta, memorie, imaginatie. Cel mai de pret cadou i-a cazut in brate, valorand imens sau deloc, in functie de starea data de un moment. Filozofic vorbind, lumea nici macar nu exista. Ea se afla in mintea fiecarui om si fiecare om se pierde lesne prin mintea sa...

Scopul, care este scopul? Aparent, niciunul. Fiecare om se naste ud si gol. Treptat, se deosebeste de celelalte animale prin lipsa unor instincte si o adaptare insuficienta la lumea vie, ambele compensate de inteligenta si vointa. Pana la un an si jumatate, se ridica si merge, eliberandu-si mainile si potrivindu-si privirea. Fara sa stie, trece din an in an si vede deodata cum colbul greu acopera pasii prietenilor vechi, strazile de joaca, paginile cartilor de povesti. S-ar intoarce oricand la ele, dar magia copilariei s-a risipit, a trecut poate prea repede. Dupa un timp, intalneste iubirea veche de cand lumea, dar noua pentru el. Pe prima o traieste mai mult in imaginatie, fara concretizare. Altele vor fi si mai si...

Esecurile si greselile incep sa apara. Descopera ca nu are numai o singura viata, ci mai multe. Isi spune din cand in cand: punct si de la capat. Dar mereu in aceeasi corabie.

Plecat pe corabie, o parte din drum isi strange lucruri langa el, pe cele care conteaza cu adevarat le tine intr-o valiza, iar pe celelalte primprejur. Valiza este numai a lui. Printre valuri prea mari, cand timpul da startul, omul se debaraseaza incet incet de unele. Le arunca peste bord, intr-o eliberare care surprinzator, nu-l face mai sarac. Din toata corabia candva puternica, daca va mai avea noroc, ii vor ramane cel mult trei scanduri. Va ajunge pe o insula, aflata jos sau sus, si se va acoperi cu ele...

Dupa ce s-a bucurat de balansul corabiei, sezand intr-o cutie culcat pe spate, s-a ridicat dintr-o data, privind catre orizont. De jur imprejur, numai apa. Nu stia incotro se indreapta si a trait cu impresia asta toata viata. Chiar daca multi se perinda pe langa el, omul este de fapt singur. Asa era si el. Se inalta pe zi ce trecea mai mult, apropiindu-se de soare. La stanga, la dreapta, in fata si in spate, o multime de alte ambarcatiuni de lemn, fiecare cu un conducator, cu valize, cu lucruri superficiale. Varstnicii sunt in fata, au trecut prin multe. Totusi, exista posibilitatea ca oricine sa ajunga, o singura data, de pe un vas pe altul, cu o banala funie despre care nici nu zici ca ar tine o musca. Altcineva arunca funiile, si anume pescarul de suflete. Astfel, nimeni nu atinge insula in functie de ani. Dar toti raman numai cu scandurile. Cele trei.

Omul se bucura prea putin de viata. Mai mult se bucura ploaia cand ii cade pe piele sau soarele sau stelele sau apa de mare ce a primit o lacrima sarata in plus. La sfarsit, de om se bucura doar viermii si poate Dumnezeu. Uita minunile mici si se chinuie sa pescuiasca lucruri prea mari, care de fapt nu-l fac bogat dar nici sarac atunci cand le arunca. Nu poti ajunge cu ele la destinatie. Doar cu valiza, plina de clipe frumoase, de amintiri, de sentimente. Cea care nici nu se vede.

Iubirea e grea dar frumoasa. Cu ajutorul ei, scad noduri bune din viteza si se adauga memorii inestimabile in bagajul secret. Restul, materialul, prea putin conteaza.

Un articol de: Ianis