Imi aduc aminte cu placere raspunsul gasit prin carti vechi, atunci cand intrebarea “cine e?” lansata dupa o bataie in usa, atragea replica “om bun!”. Cum poti avea incredere in doua cuvinte atat de scurte, fara sa stii ce se ascunde atat in spatele usii, cand si in spatele vorbelor? Si, pana la urma, ce dospeste sub “bun”? Poate sa fie un om bun la furat, bun la desprins carnea de pe os, bun la aruncat cu toporul, bun la indesat pumni in partea dreapta, sub coaste, la ficat. Nici pomeneala. Bun era desprins din cu totul alt registru.
Mi-am zugravit parerea cu privire la omenire pe suporturi digitale, atunci cand am putut, de la aparent banale statusuri, la articole mai elaborate, plasate pe blogul personal sau pe alte site-uri. Sunt in liga cu domnul Kurt Vonnegut: lumea se indreapta spre pieire si nimeni nu [mai] poate face nimic. Oamenii mor timpuriu, inca ramanand in picioare, alergand dupa lucruri grozave, unele inchipuite, altele palpabile si totusi fara de valoare. Am spus si ma repet: la nastere primim cate o grenada in mana, cuiul e scos si trebuie sa o tinem strans. Avem de cules, gingas, cu o singura mana, doar ceea ce avem nevoie in mod strict, pastrandu-ne vigilenta. Depasirea acestui relanti cu dorinta de a acapara cat mai multe lucruri ne face, vrand nevrand, sa apucam din stanga si din drepta cu ambele maini, scapand grenada. Daca vrei sa-i doresti ceva rau unui om, doreste-i bunastarea – il va aduce mai usor catre dezastru.
?
