In afara. Inainte de orice.
La capatul conului ce se deschide in ritm ametitor si umple golul negru, Arkitev e in echilibru. Coloanele templului urca, depasesc orice posibilitate de atingere cu privirea, tot urca, depasesc orice posibilitate de atingere cu gandul. Aici nu e lumina. Nimeni nu poate striga “sa fie lumina!” pentru ca incantatia e impotriva primordiului si oricum nu e momentul potrivit pentru generarea luminii.
El trece de coloane, se uita in sus si le percepe capatul. Face asta de fiecare data, ca sa-si reaminteasca mereu ca nu a pierdut aceasta calitate. Coboara privirea, isi schimba forma si trece ca un amestec de vapori prin deschizaturile mici ale peretelui rece. Dincolo e un negru perpetuu, cum tot acelasi negru ce salasluieste pe intregul Arkitev. Ajuns la Origini, el incepe sa perceapa punctele. Sunt farame de materie. Sala Originilor a ramas neschimbata, peste ea plutind o liniste deplina, un val intunecat ce nu perturba aranjamentul punctelor. El se transforma, niciodata nu ramane la fel. Clocoteste, acum tot mai intens, pe masura ce distanta dintre el si puncte diminua, parand ca si ideile agita in ele milioane de alte idei mai mici. Pe bolta neagra stau milioane de puncte. A sosit Clipa.
Incepe sa-si piarda si orice urma de contur. Din el, energia tresare, coboara, se-nalta, da roata si nu e lasata sa se indrepte decat intr-o singura directie principala: spre bolta. Micile sclipiri sterse, pe care pana si el abia le percepe, se incarca fiecare cu forta-i eterna si devin tot mai mari, dar fara sa se mareasca. El nu e viata si moarte nu e. Nici vorba de asa ceva. Cand toate reprezentarile mici si-au primit parti din trupu-i, in spatele boltei incep a undui razele. Originile, la acelasi numar cu punctele, se activeaza. Sufluri fine de vointa razbat, iar Arkitev tremura. Cand suflurile se apropie de puncte, le imping usor si le desprind de pe bolta, dandu-le drumul spre Con, pe rand. Creatorul isi anima micile creatii. Le-a desavarsit, iar acum merge prin ele, prin negura neagra. In con, punctele pierd putin influenta Originilor, iar forta din ele e tot mai mare. Incep sa explodeze. Energia, ideea, vointa, materia, toate se contopesc, iar suflul ce inca razbate dinspre Arkitev le imprastie intr-un sens. Forta le indeparteaza intre ele, dandu-le aceeasi forma aproximativa de trunchi de con. Rand pe rand, la momente diferite, toate punctele se sparg. E atat de mult gol intre ele, incat, oricat de aproape ar parea, intregul le desparte. Miscarea continua, toate se indeparteaza de celelalte, dar Templul nu-si pierde niciodata autoritatea. Universurile calatoresc spre un mijloc, unde un alt con, perfect opus, le atrage si le inverseaza evolutia. Se contracta treptat, iar ceva le absoarbe, tot mai puternic. Coloanele urca, se curbeaza, dincolo de privire, dincolo de gand, si urmeaza traseul aglomerarilor de ingrediente. Se unesc cu altele, practic aceleasi. Acelasi Arkitev e si de partea cealalta, asteptandu-si punctele acasa. Originile le plaseaza pe bolta, unul dupa altul. El se reintremeaza, cu forma si fond. Iese din templu, se plimba aievea, stie ca trebuie sa revina si sa initieze iar procesul. Este sclavul Originilor. Stie doar asta si nimic mai mult, chiar daca stie totul. E Arhitectul suprem, si totusi un sclav. Acolo, timpul si spatiul nu exista. El intra in templu atunci cand simte, calatoreste prin negru si gol. In Conuri, fortele creeaza si spatiul, si timpul; materia isi ia portia ei din El, energia, vointa, ideea, organizandu-le. El se joaca in fiecare dintre puncte. Nimic nu se pierde, in partea cealalta materia ajunge la fel cum a plecat…
Inauntru. Omul.
Intr-un anume Univers, coborand pe scara oranduirii, langa o anume stea, intr-o clipa a marii calatorii, ca un fum s-a ridicat ideea, prinsa in mijlocul fiecarui lucru. Nimic nu a ramas fara sa aiba o parte din El, iar El sta in orice, tot timpul.
Omul a aparut dintr-o aparenta intamplare, concluzie aproximativa si autolimitata, asta pentru ca singur si-a cautat originile, ajungand la raspunsuri care n-au facut decat sa adanceasca intrebarile. A stat cu privirea spre cer, scrutand departarile, zburand in spatiu si-n timp, fara sa inteleaga rostul. Creatorul, impartit in fiecare sub forma unei bune idei, nu a luat raul in considerare inca de la inceput. In tot drumul prin Conuri, raul pur si simplu nu exista. In fiecare om sta binele suprem si toti au in ei samanta creatiei.
- Atunci ce s-a intamplat? Isi intrerupse fetita bunicul cu par alb si barba bogata, alba toata. De ce unii oameni sunt atat de rai?
- Nimeni nu este rau. Adu-ti aminte: totul e in echilibru, nimic nu se pierde, se modifica pe drum dar la capat este la fel cum a plecat. Raul apare cand forma domina fondul, prin excelenta pur. O atentionare. Asculta-mi povestea in continuare…
Fetita blonda, cu ochi mari si albastri, isi puse mainile delicate pe genunchi, asezandu-se mai comod pe fotoliu, aproape de umarul stang al bunicului. Era fascinata de ce auzea, chiar daca nu era pentru prima oara…
Viata omului si a oamenilor e o frantura de clipa din clipa cea mare. Lumea vie are, in atatea universuri, forme peste forme, dar ingredientele sunt aceleasi. Nu suntem, in esenta, atat de diferiti. Ca steaua noastra, cu lumina, sunt alte stele, alte case pentru alte tipuri de oameni sau fiinte, cu alte legi mici, alte principii, alte seturi de elemente. In toti stau insa ideea, forta, energia, vointa, ca parti luate din El, din Origini, din suflu. Materia nu se pierde niciodata, se transforma si poposeste la capat sub forma unui acelasi primordiu. Acest ping pong dintr-un capat in altul are insa un rost: ideea evolueaza. Creatorul, cand iese din puncte, nu mai e la fel, inclusiv cu ajutorul nostru, fiinte infime intr-un continuum aparent nesfarsit.
Cand asezam note si degetele ne zburda pe clape finite, generand muzica infinita, cand amestecam culori si lumina, asternandu-le pe panza, cand scriem texte sublime si versuri marete, cand dam materiei reci forme calde, cand ridicam un seaman de jos, coborandu-ne, cand alergam prin frunzele toamnei si viata prin nari ne patrunde, cand abia asteptam ziua de maine pentru a relua o pasiune, cand muncim manati de aceeasi pasiune, cand iubim fara cuget, suntem mai aproape de El, suntem chiar El. Creatorul. Si prin noi, evolueaza.
Batranul inchide manuscrisul scris chiar de El, prins cu grija in coperte vechi, isi da jos ochelarii si isi freaca usor ochii cu policele.
- Draga mea, mai tarziu, vei intelege mai multe!
- Imi citesti si mai tarziu, pe seara, bunicule?
- Iti citesc de cate ori e nevoie. Cum stai cu pictura cea noua?
- E gata. Haide cu mine!
Coboara amandoi scarile ovale, iar treptele de lemn scrasnesc usor, ca o bucata interpretata la pian, in care micuta e mana dreapta, mai alerta si ascutita, iar el e stanga, inceata si grava. In camera cu ferestre largi e o lumina atat de placuta si totul se scalda in ea. Sevaletul sta intr-un colt, vopselurile si pensulele, carpele mici, camasile, sunt toate pe un suport, langa. In pictura, un templu cu multe coloane lungi, in culori inchise si reci. De aici, negrul sub forma unui ochi contine puncte si pete de alb, iar puncte, terminandu-se cu acelasi templu. Creatorul nu se vede pe nici unul, semn ca e impartit, pe drum.
- Unde suntem noi, in pictura? zise batranul facand ochii mari.
- In fiecare punct, bunicule. In fiecare punct.
- Ai inteles prea bine, micuta mea.
Un articol de I. V. Radulescu - SecreteleFericirii.ro
?
