Am doua vesti, una mai rea decat cealalta. Prima ar fi ca o sa murim cu totii. Cea si mai rea este ca nu stim exact cand. Sunt uimit de tot tam-tam-ul care se face pe seama mortii; e cel mai banal fenomen prin care natura se innoieste. Si moartea unei celule e o tragedie si-n corp se petrec astfel de tragedii de miliarde de ori, zilnic. Parcurgem un drum, mai drept sau mai sinuos, ajungand la capatul sau, prea mici in fata universului, prea mari pentru a mai exista. Facem loc unei alte fiinte, trecand printr-un act ce nu tine nici de viata, nici de ce e dupa. Moartea e numai un plan imaginar, care se produce abrupt, delimitand un trecut stiut de un viitor nou, poate chiar inexistent. Dar suntem mai interconectati intre noi ca oameni decat ne putem imagina. La fiecare disparitie, plang toti ceilalti, unii constient si altii nu. Lumea se zguduie in esenta ei, caci in aparenta nimeni si nimic nu da doi bani pe disparitie. Legea care pluteste peste tot e cea a entropiei: totul tinde sa se distruga. Omul e cel care se opune entropiei, dar opozitia e falsa, el nascandu-se pierzator. Traim cu teama de a nu fi trait niciodata.
Iti place acest articol
?
Aboneaza-te pentru a primi periodic prin email, astfel de articole.
