Ai vrut sa te imbogatesti peste noapte. Stiu. Prin spatele curtii iti inchipuiai cum, la o banala sapatura, vei gasi un cufar cu galbeni si pietre pretioase. Cand cutreierai padurile, sperai ca intr-o scorbura sa luceasca o gramada de aur, din timpuri stravechi ascunsa acolo. Cand vizitai ruinele vreunui castel, sub o caramida te asteptai sa gasesti impozitul pe un an, bun de dat turcilor. Prin apele reci ale izvoarelor de munte, printre pietricele, iti doreai sa prinzi bucati stralucitoare, cum numai in filme vedeai...
Nu e nimic rau in asta. Te vei regasi cand spun ca, la un moment dat, cand iti lipseau bani pentru a avea ce altii posedau si tu nu, recurgeai la imaginatie, stand incolacit intr-un colt de pat, cu o dulce ispita prin ganduri, cu o lacrima in formare intr-un ochi. Vedeai atunci cum totul in jurul tau se schimba, asa cum numai prin povesti era posibil. Intrai in grota secreta, gaseai acolo mormanele de diamante si bani auriti, plecai fara sa te vada nimeni si viata ta se schimba imediat. Iti construiai rand pe rand, tot ce iti lipsea. Era minunat cat inca tineai ochii inchisi, fara sa dai piept cu realitatea. Repet, nu e nimic rau in asta.
Nu esti singurul. Ai umblat, chiar daca numai in imaginar, asa cum oamenii demult tare cutreierau lumea pentru a gasi taramul de aur, El Dorado. Am sa-ti povestesc putin despre chestia asta. Cand europenii s-au dus mari si tari spre Americi, au gasit acolo bogatii uriase, asta pentru ca indigenii foloseau aurul pentru a aduce ofrande zeilor. Undeva intre Amazon si Orinoco, prin Cundinamarca (Columbia de astazi), umbla legenda ca s-ar afla El Dorado, un oras construit numai din aur. Exista un sambure de adevar in toata treaba asta, mai ales ca, in lagune, dupa cum am amintit, oamenii locului puneau bogatii colosale pentru zei. El Dorado ar fi putut sa fie un fel de oras templu, ridicat din pretiosul metal. Nimeni nu l-a gasit, chiar daca ideea l-a obsedat pana si pe Voltaire, care a pastrat vie flacara acestui mit.
Sa mergem putin mai departe. Daca iti vei inchide telefonul pentru doua trei ore, vei ignora utilajele care sparg sosele sau muzica trance venita de la adolescentul de deasupra, probabil vei reusi sa citesti "Perla" lui John Steinbeck. Laureatul Nobel l-a creat acolo pe Kino, un pescar sarac lipit pamantului, al carui vis este sa gaseasca o perla imensa, pe care sa o vanda si cu banii sa-l dea pe Coyotito la scoala, sa faca nunta cu sotia lui in costume noi, sa se mute din baraca de paie in orasul de piatra. Kino viseaza mereu perla. Ea valoreaza incredibil de mult in mintea lui chiar daca, trebuie sa admitem, o perla nu este decat lupta scoicii cu un corp strain care i-a invadat organismul. Muschiul se zbate si slefuieste incet incet, o substanta proprie care imbraca acel firicel de nisip sau un mic crab. Perla este scopul suprem pentru Kino. Si o gaseste. Paradoxal, viata nu i se schimba in bine, ci in foarte rau. Toti vor sa-l omoare, sa-l insele, sa profite de pe urma lui, stiind ca perla aia uriasa inseamna multi multi bani. Steinbeck ne arata, in stilul sau magistral, ca imbogatirile peste noapte nu schimba vietile in bine. Kino il pierde pe Coyotito iar apoi, intr-un final, arunca perla in apa marii, scapand de un vis ce devenise blestem.
Omul sa fie multumit cu saracia sa caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit. Vorba batranei din "Moara cu noroc" ar fi mers nemaipomenit in toata peripetia lui Kino.
Nu e nimic rau in a visa la imbogatiri peste noapte. Nu e gresit sa te retragi undeva, dorindu-ti sa ai acolo tot ceea ce iti lipseste. Astfel, probabil te vei mobiliza. Nu fa din vis un scop in viata, nu ti-l dori cu ardoare. Nu te transforma fara sa vrei in pescarul Kino. Vei pierde si ce ai avut inainte...Cauta El Dorado in sinea ta, castigand astfel motivatie pentru a obtine prin fortele proprii totul. De vei gasi perla aia, arunc-o de la inceput Kino. Arunc-o...
Un text de: Ianis
?
